În ultima vreme îmi place tot mai mult Marquez. Cu „Povestea târfelor mele triste” l-am descoperit pe autor într-o cu totul altă ipostază: cea de scriitor de romane de dragoste. Ştiu, ipoteza pare cam trasă de păr, dar cartea, complexă în ciuda dimensiunilor, mi s-a părut un minunat elogiu al iubirii, sentimentelor frumoase pe care nu e niciodată prea târziu ca să le descoperi.
În ziua în care împlineşte 90 de ani, Mudarra decide să îşi ofere o noapte de dragoste, poate ultima, cu o virgină. Apelează la o veche prietenă, patroana unui bordel, iar aceasta reuşeşte să-i ofere o tânără muncitoare, dispusă să se vândă pentru a-şi întreţine familia.
Pe când dificultăţile de ordin practic par a fi depăşite, pe plan emoţional Mudarra se afla abia la început de drum. Un personaj care a trăit mereu singur, care s-a izolat întâi din dorinţă, iar apoi din comoditate, simte acum, la o vârstă înaintată, povara unei vieţi irosite. Nu a iubit niciodată, nu a căutat niciodată împlinirea alături de o femeie. Sexul nu a avut conotaţii prea profunde: cu cine se nimerea, unde se nimerea.
Sub imperiul acestor sentimente, bărbatul se simte incapabil să îşi atingă fecioara. Stă alături de ea în pat, o priveşte dormind, o admiră dar nu poate să o facă a lui. Copila îi inspiră lui Mudarra tot ceea ce nicio femeie nu i-a inspirat în nouă decenii: dorinţa de a iubi, de a proteja, de a se oferi, de a da totul cuiva, fără a primi ceva în schimb. O numeşte pe fată Delgadina. O adoră în tăcere. Seară de seară, la adăpostul unei camere de bordel, Mudarra se culcă alături de muza lui. O priveşte dormind, îi citeşte poveşti sau îi pune muzică. Îi umple camera de tablouri. O cultivă fără a-i adresa o vorbă, o transformă fără să-şi dea seama în întrunchiparea unui ideal dorit, dar niciodată găsit.
În paralel, viaţa lui Mudarra se modifică sub imperiul sentimentelor. Se redescoperă ca scriitor. Articolele sale devin sursă de inspiraţie, entuziasmează tineretul, îl transformă pe personaj într-un fel de erou local, protector al iubirii şi al romantismului.
Când un asasinat are loc la bordel, Mudarra îşi vede iubirea distrusă în cel mai barbar mod: Delgadina dispare fără urmă. O caută disperat, făureşte, în minte, cele mai tulburătoare scenarii. Se reîntoarce în singurătate şi meditaţie. Acceptă ruina vieţii şi a sufletului său. Casa în sine devine, încet, încet, o ruină fără şanse de salvare.
Apoi Delgadina reapare, iar personajul se vede nevoit să lupte cu un ultim duşman, singurul pe care, până la vârsta lui, nu l-a cunoscut: gelozia.
Finalul este, în ciuda aşteptărilor, unul fericit. Utopicul devine realitate, la vârsta la care alţi oameni se gândesc la moarte, Mudarra abia începe să trăiască cu adevărat, să cunoască împlinirea pe plan sentimental.
Am spus la început că am perceput „Povestea târfelor mele triste” ca pe un roman de dragoste. Spuneam doar jumătate de adevăr. Romanul lui Marquez este, în egală măsură şi o meditaţie asupra destinului uman, asupra irosirii, în singurătate. Ideea centrală, aceea că omul nu se poate realiza decât prin iubire, nu este nouă, însă contextul în care este abordată diferă. Omul nu poate fi complet fără iubire. Trăieşte ani de zile, se iroseşte puţin mai mult cu fiecare secundă iar într-un final constată că totul nu este altceva decât o lungă căutare. Caută iubirea, caută un ideal. Când nu îl găseşte, îl proiectează asupra cuiva şi modelează idealul pe om. Delgadina de exemplu. E tânără, neprihănită, simplă. Şi totuşi, pentru un om care nu a învăţat să aleagă, din simplul motiv că nu a ştiut niciodată că i se cere o alegere, Delgadina este mai mult calea spre un scop decât un scop în sine. Venită să pună capăt unui şir de târfe triste, ea este incapabilă să sesizeze absurdul propriei situaţii. Este un corp în mişcare şi atât. Numele, caracterul ei sunt proiecţii… Dar poate că la asta se rezumă iubirea în general: la un şir de proiecţii perfecte, asupra unor oameni imperfecţi.
